Pacienţi cărora li s-a administrat tratamentul desemnat ca randomizat în asociere cu tratamentul de fond corect şi cu date evaluabile.
Nu a fost observată nicio diferenţă în cadrul criteriului final de evaluare principal stabilit cu privire la numărul evenimentelor apărute în urma administrării rosiglitazonei (321/2220) comparativ cu grupul de control activ (323/2227) (RR 0,99, IÎ 0,85-1,16), îndeplinind criteriile predefinite de non-inferioritate de 1,20 (non-inferioritate p = 0,02). RR şi IÎ pentru criteriile finale de evaluare secundare au fost: deces datorat oricărei cauze (RR 0,86, IÎ 0,68-1,08), EACM (Evenimente Adverse Cardiace Majore – deces din cauze cardiovasculare, infarct miocardic acut, accident vascular cerebral) (RR 0,93, IÎ 0,74-1,15), deces din cauze cardiovasculare (RR 0,84, IÎ 0,59-1,18), infarct miocardic acut (RR 1,14, IÎ 0,80-1,63) şi accident vascular cerebral (RR 0,72, IÎ 0,49-1,06).
Într-un sub-studiu după 18 luni, tratamentul adăugat cu rosiglitazonă în terapie duală nu a avut rezultate inferioare în reducerea HbA1c faţă de asocierea unei sulfoniluree cu metformină. În analiza finală la 5 ani, în timpul tratamentului randomizat cu terapia duală, s-a observat o reducere medie ajustată a HbA1c de 0,14% faţă de momentul iniţial, pentru pacienţii trataţi cu rosiglitazonă în asociere cu metformină, comparativ cu o creştere de 0,17% pentru pacienţii trataţi cu sulfoniluree în asociere cu metformină (p<0,0001 pentru diferenţa de tratament).
A fost observată o reducere medie ajustată a HbA1c de 0,24% în cazul pacienţilor cărora li se administrează rosiglitazonă în asociere cu sulfoniluree comparativ cu o reducere a HbA1c de 0,10% în cazul pacienţilor cărora li se administrează metformină în asociere cu sulfoniluree, (p=0,0083 pentru diferenţa de tratament). S-a observat o creştere semnificativă a insuficienţei cardiace (letale şi non-letale) (RR 2,10, IÎ 1,35-3,27) şi a fracturilor (risc relativ 1,57, IÎ 1,26-1,97) în cazul grupurilor de tratament în care a fost inclusă rosiglitazona, comparativ cu grupul de control activ (vezi pct. 4.4 şi 4.8).
Au fost retraşi 564 de pacienţi din studiul de urmărire a efectelor cardiovasculare, ceea ce a însemnat 12,3% pentru pacienţii trataţi cu rosiglitazonă şi 13% pentru pacienţii din grupul de control, reprezentând 7,2% pacienţi-ani pierduţi pentru urmărirea efectelor cardiovasculare şi 2,0% pacienţi-ani pierduţi pentru urmărirea mortalităţii datorată oricărei cauze. Metformina Metformina este o biguanidă cu proprietăţi antihiperglicemice, scăzând atâ glicemia bazală, cât şi postprandială. Nu stimulează secreţia de insulină, astfel încât nu determină hipoglicemie. Metformina poate acţiona prin trei mecanisme: – prin reducerea sintezei de glucoză la nivel hepatic prin inhibarea gluconeogenezei şi glicogenolizei – la nivel muscular, crescând modest sensibilitatea la insulină, îmbunătăţind recaptarea periferică a glucozei şi utilizarea acesteia. – prin întârzierea absorbţiei intestinale a glucozei. Metformina stimulează sinteza intracelulară de glicogen acţionând asupra glicogen sintetazei. Metformina creşte capacitatea de transport a transportorilor specifici membranari ai glucozei (GLUT-1 şi GLUT-4). La om, independent de acţiunea asupra glicemiei, metformina are efecte favorabile asupra metabolismului lipidic. Acest fapt a fost observat la doze terapeutice în studiile clinice controlate pe termen lung şi pe termen mediu: metformina reduce valoarea colesterolului total, LDL-colesterolului şi a trigliceridelor. Studiul prospectiv randomizat (UKPDS) a stabilit beneficiul pe termen lung al controlului intensiv al glicemiei la pacienţi cu diabet zaharat de tip 2.
Analiza rezultatelor la pacienţii supraponderali trataţi cu metformină, după eşecul tratamentului dietetic, a demonstrat: – o reducere semnificativă a riscului absolut al oricărei complicaţii diabetice la pacienţii din grupul tratat cu metformină (29,8 evenimente/1000 pacienţi per an), în comparaţie cu dieta singură (43,3 evenimente/1000 pacienţi per an), p=0,0023 şi în comparaţie cu grupurile cu tratament asociat cu o sulfoniluree şi insulină în monoterapie (40,1 evenimente/1000 pacienţi per an), p=0,0034 – o reducere semnificativă a riscului absolut de mortalitate de cauză diabetică: metformina, 7,5 evenimente/1000 pacienţi per an, dieta singură, 12,7 evenimente/1000 pacienţi per an, p=0,017 – o reducere semnificativă a riscului absolut de mortalitate: metformina, 13,5 evenimente/1000 pacienţi per an, în comparaţie cu dieta singură, 20,6 evenimente/1000 pacienţi per an (p=0,011) şi în comparaţie cu grupurile cu tratament asociat cu o sulfoniluree şi insulină în monoterapie 18,9 evenimente/1000 pacienţi per an (p=0,021) – o reducere semnificativă a riscului absolut de infarct miocardic: metformina, 11 evenimente/1000 pacienţi per an, dieta singură, 18 evenimente/1000 pacienţi per an (p=0,01). 5.2 Proprietăţi farmacocinetice AVANDAMET Absorbţie Nu au fost observate diferenţe semnificative din punct de vedere statistic între caracteristicile absorbţiei rosiglitazonei şi metforminei din compoziţia comprimatelor de AVANDAMET şi cele obţinute din comprimatele de maleat de rosiglitazonă, respectiv clorhidrat de metformină. Alimentele nu influenţează ASC de rosiglitazonă sau metformină în cazul administrării AVANDAMET la voluntari sănătoşi. După masă, Cmax a fost mai mică (22% pentru rosiglitazonă şi 15% pentru metformină) şi tmax a fost prelungit (cu aproximativ 1,5 ore pentru rosiglitazonă şi 0,5 ore pentru metformină). Acest efect al alimentelor nu este considerat semnificativ din punct de vedere clinic.
Afirmaţiile următoare reflectă proprietăţile farmacocinetice ale substanţelor active din AVANDAMET, luate în considerare separat. Rosiglitazonă Absorbţie Biodisponibilitatea absolută a rosiglitazonei după administrarea orală a dozei de 4 mg sau 8 mg este de aproximativ 99%. Concentraţia plasmatică maximă a rosiglitazonei se realizează după aproximativ 1 oră de la administrare. Concentraţia plasmatică este aproximativ proporţională cu doza în limitele intervalului terapeutic. Administrarea rosiglitazonei odată cu alimentele nu modifică expunerea generală (ASC), deşi comparativ cu administrarea à jeun s-au observat o mică scădere a Cmax (de aproximativ 20-28%) şi o întârziere a tmax (aproximativ 1,75 ore).